Acțiunea socială este un mod de existență al unei persoane, al unei societăți, care se manifestă într-o transformare și reflectare deliberată a lumii, a condițiilor de viață. Mai mult, impactul are loc atât asupra a ceea ce există deja în natură, cât și asupra a ceea ce este format artificial de către individ (oameni).
Acțiunea socială include contradicții, trăsături de bază și forțe motrice caracteristice realității sociale. Nu este o coincidență faptul că el a fost cel care a primit locul central de oameni de știință de seamă. Astfel, de exemplu, Weber a dezvoltat teoria acțiunii sociale. În opinia sa, acesta se poate concentra atât asupra așteptării și prezentului, cât și asupra comportamentului uman trecut. În același timp, acțiunea socială (în special neinterferența) poate constitui răzbunare pentru insultele din trecut, protecția împotriva pericolului de astăzi sau prevenirea celor presupuse mâine. Poate fi adresat atât persoanelor străine, cât și persoanelor cunoscute.
Conform conceptului lui Weber, acțiunea socială are două caracteristici. În primul rând, se distinge prin raționalism și conștientizare. În al doilea rând, se adresează comportamentului altor persoane.
Acțiunea socială este determinată de o nevoie umană specifică. Această nevoie este formată într-un scop ideal. Acesta este impulsul intern care determină acțiunea, într-o anumită măsură, o sursă de energie. Nemulțumirea de diferite tipuri ia diverse forme (foame, anxietate, anxietate creatoare, disconfort moral etc.). Toate indică contradicții care au loc între ceea ce oamenii au nevoie și ceea ce dețin în anumite condiții date. Nemulțumirea provoacă o anumită acțiune. Scopul este rezultatul scontat, în care trebuia să-și găsească soluția. Astfel, după atingerea obiectivului, apare un moment de echilibru între nevoile și dorințele.
Trebuie menționat că nu orice acțiune poate fi numită socială. Acest lucru se datorează faptului că nu este întotdeauna orientat către alte persoane.
Deci, de exemplu, o figură științifică de înaltă specialitate se poate strădui să realizeze o nevoie științifică și cognitivă specifică. El cunoaște situația care implică anumite informații și date cunoscute care trebuie cercetate. În conformitate cu aceasta, omul de știință elaborează un plan de soluții, realizând ipoteze, ipotezând, selectând metode de dovezi. În acest caz, acțiunea nu este socială. Desigur, capacitatea de a stabili un obiectiv științific, soluția sa este un produs al dezvoltării societății. În plus, savantul din căutarea sa se bazează pe fundamentul format din generațiile anterioare. În acest sens, savantul privește problema rezolvată prin ochii societății în ansamblu. Cu toate acestea, într-un anumit moment al rezolvării problemei, căutarea în sine nu se aplică acțiunii sociale.
Situația este percepută diferit dacă, în cursul cercetărilor sale, savantul simte nevoia de a crea condiții favorabile. Această nevoie poate fi exprimată, de exemplu, în câștigarea recunoașterii colegilor, în depășirea posibilelor obstacole și multe altele. În acest caz, știința este văzută ca interacțiunea oamenilor. Drept urmare, există o acțiune socială.
Statutul indicat apare datorită formării unui accent asupra altor indivizi, atunci când este prevăzută o interacțiune indirectă sau directă.
Ca principiu al formării sensului acțiunii sociale, se poate lua în considerare motivația și sursa dezvoltării sociale. Orientarea către ceilalți este în esență cel mai important mijloc și condiție care contribuie la satisfacerea nevoilor umane, la realizarea obiectivelor vieții.
