Un act este o anumită acțiune motivată de lumea interioară a unei persoane formate în acel moment. Faptele pot fi morale și imorale. Sunt săvârșiți sub influența unui sentiment al datoriei, credințe, educație, dragoste, ură, simpatie. Fiecare societate are propriii ei eroi. Există, de asemenea, o anumită scară prin care sunt evaluate acțiunile umane. Potrivit ei, se poate stabili dacă acesta este un act al eroului, care va servi ca exemplu pentru generațiile viitoare.
Conceptul de feat a fost gândit chiar de filosofii antici. Reflecțiile asupra acestui subiect nu au trecut și gânditorii moderni. Toată viața umană constă dintr-un lanț continuu de acțiuni, adică acțiuni. Se întâmplă adesea ca comportamentul și gândurile unei persoane să fie diferite. De exemplu, un copil își dorește numai bine părinților săi. Cu toate acestea, acțiunile lor îi supără adesea. Este sigur să spunem că mâine depinde de acțiunea de astăzi. În special, întreaga noastră viață.
Căutarea lui Socrate pentru sensul vieții
Socrate a fost unul dintre căutătorii activi ai sensului acestui concept. A încercat să-și dea seama ce ar trebui să fie o faptă eroică reală. Ce este virtutea și răul, modul în care o persoană face o alegere - toate acestea îl îngrijorau pe filozoful antic. El a pătruns în lumea interioară a unei anumite persoane, esența ei. Căutam cel mai înalt scop al acțiunilor. În opinia sa, ei ar trebui să fie motivați de principala virtute - mila.
Baza acțiunilor este obiectivul învățării de a face distincția între bine și rău. Atunci când o persoană poate pătrunde în esența acestor concepte, va putea, conform lui Socrate, să acționeze întotdeauna cu curaj. O astfel de persoană va comite în mod necesar o faptă eroică de dragul binelui cel mai înalt. Gândurile filozofice ale lui Socrate au avut ca scop găsirea unui astfel de stimulent, o forță care nu avea nevoie de recunoaștere. Cu alte cuvinte, filozoful vorbește despre cunoașterea de sine, când o persoană va avea motivații interne care înlocuiesc tradițiile vechi de secole.
Sofiștii vs Socrate
Filosofia lui Socrate a încercat să explice esența conceptului de „act”: ce este? Componenta motivatoare a acțiunii sale este opusul poziției sofiștilor, care sunt învățați să afle motivele lor ascunse, oferindu-le statutul de conștient. Potrivit lui Protagoras, care era contemporan al lui Socrate, sensul vieții umane ca individ este o expresie clară și de succes, cu satisfacția finală a dorințelor și nevoilor personale.
Sofiștii credeau că orice acțiune a unui motiv egoist ar trebui să fie justificată în ochii rudelor și a altor persoane, deoarece acestea fac parte din societate. Prin urmare, mediul trebuie să fie convins, folosind tehnologii sofisticate de formare a vorbirii, că el are nevoie de el. Adică, tânărul care a acceptat părerile sofisticate, a învățat nu numai să se cunoască pe sine, dar și-a stabilit un obiectiv specific, să-l atingă și să-și dovedească cazul în orice circumstanțe.
„Dialog socratic”
Socrate se depărtează de pământ. El se ridică deasupra și considerând un lucru ca un act. Ce este, care este esența sa? Aceasta este ceea ce gânditorul vrea să înțeleagă. El caută sensul întregii existențe a omului, pornind de la fizic și egoist. Astfel, este dezvoltat un sistem complex de tehnici, care se numește „dialog socratic”. Aceste metode conduc o persoană pe calea cunoașterii adevărului. Filozoful îl conduce pe interlocutor la o înțelegere a sensului cel mai profund al masculinității, bunului, valorii, moderației și virtuții. Fără astfel de calități, un individ nu se poate considera pe sine. Virtutea este un obicei dezvoltat de a lupta mereu pentru binele care va forma faptele bune corespunzătoare.
Viciul și forța motrice
Opusul virtuții este viciul. Formează acțiunile omului, direcționându-le către rău. Pentru a se stabili în virtuți, o persoană trebuie să dobândească cunoștințe și să dobândească judecată. Socrate nu a negat prezența plăcerilor în viața omului. Dar el a respins puterea decisivă asupra lui. Baza faptelor rele este ignoranța, iar moralul este cunoașterea. În studiile sale, el a analizat o mulțime de comportamente umane: care este forța sa motrice, motivul, impulsul. Gânditorul se apropie de părerile creștine de mai târziu. Putem spune că el a pătruns adânc în esența umană a omului, în conceptul esenței libertății de alegere, a cunoașterii, a judecății și a originii viciului.
Opinia lui Aristotel
Socrate îl critică pe Aristotel. El nu neagă importanța cunoașterii, astfel încât o persoană să facă întotdeauna fapte bune. El spune: actele sunt determinate de influența pasiunii. Explicând acest lucru prin faptul că de multe ori o persoană care are cunoștințe acționează greșit, deoarece sentimentul prevalează asupra înțelepciunii. Potrivit lui Aristotel, individul nu are putere asupra sa. Și, în consecință, cunoașterea nu determină acțiunea ei. Pentru a îndeplini faptele bune, este necesară o poziție morală stabilă a unei persoane, orientarea sa voită, o anumită experiență dobândită atunci când ea experimentează întristare și primește plăcere. Întristarea și bucuria sunt, potrivit lui Aristotel, măsura acțiunilor umane. Forța călăuzitoare este voința, care este formată din libertatea de alegere a unei persoane.
Măsurarea acțiunilor
El introduce conceptul unei măsuri de acțiuni: lipsa, excesul și ceea ce este între ele. Filozoful considerând că o persoană face alegerea corectă, acționând după tiparele legăturii de mijloc. Un exemplu de astfel de măsură este masculinitatea, care se află între calități precum curajul nesăbuit și lașitatea. El împarte acțiunile în arbitrar, atunci când sursa se află în interiorul persoanei în sine, și involuntar, forțat de circumstanțe externe. Având în vedere actul, esența conceptului, rolul corespunzător în viața umană și în societate, tragem câteva concluzii. Se poate spune că într-o anumită măsură ambii filozofi au dreptate. Ei au examinat omul interior destul de profund, evitând judecățile superficiale și căutând adevărul.
Privirea lui Kant
Kant a contribuit considerabil la teoria luând în considerare conceptul de act și motivația acestuia. El spune că este necesar să acționezi în așa fel încât să poți spune: „Fă așa cum fac eu …”. În acest sens, el subliniază că un act poate fi considerat cu adevărat moral atunci când motivația este moralitatea liberă, care sună în sufletul unei persoane ca și cum ar fi alarmă. Istoricii filosofiei cred: acțiunile omului, motivele lor sunt determinate de Kant, din punctul de vedere al rigorismului.
De exemplu, având în vedere situația cu o persoană înecată, Kant argumentează: atunci când un părinte își salvează copilul, acest act nu va fi moral. La urma urmei, este dictat de un sentiment de iubire naturală pentru propriul moștenitor. Un act moral va fi dacă o persoană salvează un om înecat necunoscut de el, ghidat de principiul: „Viața umană este cea mai mare valoare”. Mai există o opțiune. Dacă dușmanul a fost salvat, aceasta este o faptă eroică cu adevărat morală demnă de recunoaștere înaltă. În viitor, Kant a înmuiat aceste concepte și a combinat în ele astfel de motive umane precum dragostea și datoria.
