Publicitatea alcoolului în țara noastră este interzisă, dar acest lucru nu înseamnă că nu este așa. Din când în când, tinerii care sunt plăcuți din toate punctele de vedere par muzică neplăcută pe ecranele TV, fac ceva bun și util, joacă sport, dansează, se distrează, fără a folosi o singură picătură de alcool. La sfârșitul videoclipului, luminează o faimoasă marcă de whisky, vodka sau bere. Nu se face reclamă la o băutură, ci un brand și un stil de viață. Ideea unității militare din Atlanticul de Nord este propagată pe aceeași linie.
S-a făcut o sugestie discordantă ca țările care s-au alăturat NATO să se înscrie automat într-un mister și să devină imediat prospere și prospere. Imaginea este pastorală, nu există loc nici pentru orașele bombardate, nici pentru drumurile prăfuite din țările din sud, nici pentru sicriele aduse de la ele de avioane de noapte.
La sfârșitul anilor 40, crearea blocului Atlanticului de Nord a fost o măsură justificabilă. URSS stalinistă, în ciuda devastării postbelice, a căutat să-și extindă influența geopolitică, folosind orice slăbiciune a democrațiilor occidentale. Scopul, ca și până acum, nu era ascuns, era menționat în orice discurs al fiecărui lider sovietic. Comunismul este posibil numai atunci când capitalismul este distrus.
Țările care s-au alăturat NATO în 1949 au format notoriul „Cortina de fier”, despre care a vorbit Winston Churchill din Fulton. Au fost 12 dintre acestea: SUA, Marea Britanie, Canada, Italia, Franța, Norvegia, Olanda, Portugalia, Danemarca, Islanda, Luxemburg și Belgia, în capitala căreia se află sediul noii alianțe de apărare. Al cincilea articol al tratatului formulează clar și fără echivoc principiul apărării colective: dacă cineva (citiți URSS) atacă orice parte din stat, restul se obligă să intre într-un conflict militar de partea acestuia din urmă.
În mod oficial, toate țările care s-au alăturat NATO sunt parteneri egali, dar, având în vedere potențialele militare și economice disproporționate, se poate concluziona că există un grad adecvat de influență asupra luării deciziilor. Cu toate acestea, locația geografică din apropierea unui stat industrial gigantic, cu o politică externă prevăzută cu greu, a încurajat noii membri să se alăture blocului Atlanticului de Nord. Semnarea Pactului de la Varșovia a accelerat doar procesul.
Turcia și Grecia au semnat un acord în 1952. Trei ani mai târziu, Germania de Vest a devenit un membru al alianței. În această compoziție, organizația a durat până în 1999.
Este adevărat, unele țări care s-au alăturat uneori NATO au simțit o captură din partea principalilor membri fondatori, exprimată în limitarea suveranității lor. Președintele Charles de Gaulle a suspendat chiar participarea Franței la organizație, iar Spania și-a exprimat dorința de a limita participarea la ea exclusiv la operațiuni umanitare. Grecia a trebuit să părăsească rândul apărătorilor democrației din cauza disputelor teritoriale cu Turcia asupra Ciprului.
Ciudat, după cum pare, lista țărilor membre ale NATO s-a extins semnificativ după dispariția de pe scena internațională a obiectului principal al temerilor din Atlanticul de Nord, Uniunea Sovietică. La împlinirea mileniului, Republica Cehă, Polonia și Ungaria și-au înregistrat participarea la structura militară, iar la sfârșitul anului 2002 a inclus încă șapte țări din Europa de Est, inclusiv fostele republici sovietice ale statelor baltice.
Astăzi, nu orice student poate răspunde la întrebarea care sunt țările care fac parte din NATO fără a face un indiciu. Există trei zeci dintre aceștia, inclusiv state care sunt clar incapabile să influențeze echilibrul militar. Unii dintre ei nu plătesc nici măcar o contribuție anuală în numerar la bugetul alianței. În mod evident, blocul militar nu a devenit mai puternic, iar obiectivele sale sunt acum formulate foarte vag. Cu toate acestea, este foarte dificil să ascunzi orientarea anti-rusă a acestei structuri cu toate eforturile propagandiștilor acesteia.
